It is currently Wed Dec 19, 2018 11:25 am

All times are UTC + 2 hours [ DST ]




 Page 1 of 1 [ 1 post ] 
Author Message
 Post subject: Desertul vrajitoarelor
PostPosted: Tue Aug 26, 2008 7:30 am 

Joined: Tue Apr 24, 2007 2:35 pm
Posts: 16
Location: Galati
***
Totul a inceput cu o poveste pe care mi-a spus-o Sandeep, soferul meu, cand
am ajuns la Pushkar, un mic orasel de la marginea desertului Rajahstan...
Treceam printre dune de nisip acoperite cu o vegetatie pipernicita, cand am
vazut corturile. De fapt, nici macar nu pot fi numite corturi. Sunt mai
curand un fel de copertine sprijinite pe bete, un fel de cearsafuri colorate
si zdrentuite care flutura in vant si care tin loc de adapost. In ele
locuiesc oameni, familii intregi, cu copii, cu animale, cu capre si cu
camile, inconjurati de o cumplita mizerie. Mari pasari de prada ale
desertului dau tarcoale gunoaielor in cautare de resturi. "Cine sunt?",
intreb ingrozit. "Cine poate trai intr-o asemenea saracie?" "Pariah", imi
spune Sandeep, cu un zambet care ar fi putut insemna orice, "ratacitorii,
nomazii, cei care umbla". Sunt oameni care nu apartin nici unei caste, nici
unui oras, nici unei bresle, oameni care-si castiga painea de pe o zi pe
alta cersind, uneori furand, alteori facand mici negoturi stranii, cu
obiecte purtatoare de noroc sau de ghinion. "Femeile lor umbla cu vraji. Sa
nu te apropii de ele, mister Hari, sa nu cumva! Sunt periculoase! " Asa-mi
spune Sandeep, mister Hari. Si ca sa ma tina departe de oamenii aceia, mi-a
spus urmatoarea poveste a prietenului sau Antoine, un belgian de familie
buna din Bruxelles, fost director de banca si tata de familie... Acum cativa
ani, mister Antoine, care avea cam 35 de ani, a venit intr-o excursie chiar
aici, in micul oras Pushkar. Sandeep era soferul lor, asa cum astazi este
soferul meu. Ei bine, s-a imprietenit imediat cu Antoine. Era un tip inalt,
blond, educat, ce mai, un adevarat european. "Avea o femeie frumoasa, care
purta bijuterii scumpe, si o fetita, Maureen, de vreo cinci ani." Sandeep
i-a plimbat pe la temple, pe strazile colorate ale orasului, i-a plimbat cu
camilele prin desert, peste tot. La pariah nu i-a dus, desi el, Antoine, tot
tragea intr-acolo. Punea o suta de intrebari, ca si mine. Pana la urma
soarta care il mana intr-acolo a fost mai puternica. Intr-o duminica
dupa-amiaza, cand sotia lui se odihnea, Antoine a iesit din hotel la
plimbare, singur. A gasit un conducator de camile si a plecat prin desert.
Iar conducatorul de camile l-a dus acolo unde-l tragea destinul. A doua zi
Antoine inca nu venise inapoi. Femeia lui, belgianca, era disperata.
Plangea. Antoine disparuse. Ea si cu Sandeep l-au cautat toata ziua. A
aparut pe seara. Era de nerecunoscut. Costumul lui alb, impecabil, devenise
o zdreanta. Avea privirile ciudate. Abia vorbea. "Era pe alta lume. N-a spus
decat ca a stat la foc toata noaptea, ca femeile pariah au dansat pentru el
si a baut ceaiuri parfumate." Sandeep tace un moment, apoi se intoarce spre
mine cu o fata grava. "Antoine n-a mai vrut sa plece. Sotia lui a luat
copilul si s-a intors singura in Belgia. El a ramas aici saptamani intregi,
desi vacanta se terminase de mult." "Sandeep", zic, "ce s-a intamplat cu
prietenul tau belgianul?"
Sandeep

"A cunoscut o femeie pariah", zice el cu privirea impietrita. "O vrajitoare.
Avea 19 ani. Au trecut de-atunci sase ani, si Antoine inca mai vine in
fiecare an la Pushkar. Il cunoaste tot orasul. A pierdut slujba de la banca,
si-a pierdut familia, a pierdut totul. Vine, sta cateva luni si pleaca din
nou. Dar nu poate sa lipseasca prea mult. Se intoarce mereu. Mereu mai
prapadit, mai sarac, mai distrus. Are privirile ratacite. Fumeaza... Stii
tu, hasis. Poate chiar opium."
A doua zi. Sunt pe o terasa, langa piata cea mare a oraselului Pushkar. Am
intalnire cu Sandeep. Sunt mii de oameni pe stradutele ocupate cu mii de
tarabe, mii de buticuri marunte, in care se vinde orice. Vacile sfinte ale
Indiei se preumbla pretutindeni, iar oamenii le dau sa manance orez asa,
direct pe pietrele caldaramului. Fumuri si parfumuri plutesc ca o ceata
subtire deasupra asfaltului, siluete naucitoare de femei cu chipurile
acoperite in sari-uri se decupeaza uneori din multime, chipuri venite din
alte lumi, batrani ciudati cu parul vopsit si cu turbane in culori
coplesitoare. Soarele diagonal decupeaza secvente de film. In mijlocul
pietei, printre tarabele cu bijuterii din argint si feluri de mancare
nemaivazute, este un grup de femei care stau asezate pe caldaram. Hainele
lor sunt mai stralucitoare decat ale tuturor. Portocaliu, mov, violet,
purpuriu, rosu aprins... Privesc de la distanta, prin obiectivul aparatului
de fotografiat. Stiu ca sunt femeile pariah, locuitoarele desertului, iesite
sa faca rost de un ban. Povestea pe care mi-a spus-o Sandeep ma obsedeaza.
As vrea sa stiu mai multe despre oamenii acestia, despre aceste familii
intregi care locuiesc acolo, printre pasari de prada si camile. De unde vin
ei? Cine sunt? Si, mai ales, care sunt povestile lor? Ce puteri au femeile
acestea, astfel incat sa poata face un occidental, director de banca, sa-si
piarda mintile? Privesc prin teleobiectiv si vad cum fapturile acelea
imbracate in culorile curcubeului inconjoara un grup mic de japonezi. Le
spun ceva. Japonezii fac poze. Eroare. Asta ii costa bani. Platesc. Din nou
discutii animate. In cele din urma, doi barbati si trei femei se aseaza
alaturi de femeile pariah.
La treaba! Femeile pariah se ocupa de turistii straini

Ele arunca priviri piezise imprejur. Prada este a lor. Timp de cateva ore,
vor picta palmele japonezelor in maniera traditionala, cu semne magice,
colorate. Atunci cand apare Sandeep, eu sunt cu totul transportat acolo,
fascinat de spectacolul pe care il zaresc prin obiectivul aparatului de
fotografiat. Femeile acestea, purtand bijuterii mari de argint la maini si
la glezne, au ceva straniu in ele, au ceva dur in spatele culorilor violente
cu care le sunt pictate fetele. Nu stiu ca le privesc, si astfel pot sa
observ lamele de otel ale privirilor, gesturile scurte si abrupte pe care si
le fac intre ele, atunci cand naivii japonezi rad cu gura pana la urechi.
Pot vedea felul in care ele se misca in grup, asemanator cu un banc de
pesti, ca si cum ar fi o singura fiinta multicolora, inconjurand victima,
ametind-o, vrajind-o cu parfumurile si cu cantecele lor, pe care le pot
auzi, cu zdranganeala cristalina a bratarilor de argint.
Sandeep s-a asezat langa mine. Intelege dintr-o data ce fac si se intuneca.
Pricepe dintr-o data fascinatia pe care oamenii acestia o exercita asupra
mea. Vreau sa stiu totul despre ei. Cine este femeia aceea batrana, vopsita,
cu parul dat cu ulei, in jurul careia pare articulata toata acea adunare
bizara? Sandeep priveste prin teleobiectiv. Se albeste la fata, daca se
poate spune asa ceva despre un indian. "Este Jagmandra. Strabunica
vrajitoarei Shanti. Sefa clanului. Este aceeasi familie de pariah care l-a
nenorocit pe Antoine." Acesta este destinul, imi spun. Trebuia sa aflu toate
acestea. Vreau sa merg acolo, sa cunosc aceasta familie. Sandeep este
speriat. Inainte de a pleca ii cer sa imi spuna povestea acelor vrajitori ai
desertului indian.
Iata tot ceea ce am putut afla de la omul meu, pe parcursul a vreo cinci
ceaiuri indiene cu lapte si a jumatate de pachet de tigari fumate pe terasa,
vreme in care nu am scapat din ochi miscarile femeilor din clanul
Jagmandrei. Pariah sunt oameni ciudati, care traiesc in legea lor
dintotdeauna. Poate de mii de ani. Dintr-un motiv necunoscut, ei nu pot sa
se aseze niciodata, nicaieri, in mod definitiv. Uneori stau cu anii la
marginea vreunui oras, pentru ca intr-o buna zi sa-si stranga corturile si
sa plece. Barbatii se ocupa cu mestesuguri stravechi, bat arama sau
argintul, au camile cu care plimba turistii, uneori chiar si elefanti
pictati. Nu vorbesc niciodata despre ei, oricate intrebari le-ai pune.
Femeile lor sunt frumoase, dar primejdioase. Se ocupa cu magia. Bratarile
lor de la maini si de la picioare, facute din argint, sunt vrajite. Atunci
cand sunt turnate, sunt descantate, astfel incat au puteri magice. Un
talisman pariah este foarte greu de obtinut si trebuie facut special pentru
acela care-l va purta. Se pricep sa faca fierturi din plante, uleiuri
magice, potiuni pentru tot felul de lucruri. Pot sa vindece, dar si sa aduca
boala asupra unui om. Ii pot lua mintile cuiva, numai privindu-l, astfel
incat omul le da tot ce are. Femeile pariah umbla mereu in grupuri.
O vaca sfanta si raiul ei

Spre deosebire de celelalte femei indiene, niciodata nu poti sti daca o
femeie pariah este maritata sau nu. Fetele lor nu sunt acoperite. Sunt mari
dansatoare, iar muzica si dansul lor sunt de asemenea magice, pentru ca stiu
dansurile stravechi ale zeilor. Pariah sunt condusi intotdeauna de un batran
care nu-si paraseste cortul niciodata, si nu poate fi vazut niciodata. Se
spune ca el sta mereu in rugaciune, iar tot norocul barbatilor la bani si
toata puterea magica a tribului se trag din puterea acestui patriarh.
"No pictures", "fara fotografii", zice Sandeep, traducand cuvintele rastite
ale batranei Jagmandra, care cu un gest socant imi pune degetul aratator pe
frunte. Am priceput. Ochii ei scapara flacari in timp ce omul meu ii explica
ceva, cu un aer supus. Da, sunt un strain, un european dintr-o tara
necunoscuta. Ea asculta ca o pasare de prada. As vrea sa vorbim putin.
Sandeep nu are voie sa pronunte cuvantul jurnalist. Ar costa prea mult.
"Despre ce sa vorbim?" Am o sclipire: despre magie. Batrana tace un moment
lung. Sunt in picioare, in mijlocul femeilor pariah, ele nu scot un cuvant.
O clipa lunga in care batrana ma cantareste din ochi. Apoi Jagmandra da din
cap ca da, si in momentul acela, femeile incep sa rada si sa vorbeasca. De
jur imprejur este piata cea mare din Pushkar si toata agitatia reincepe, ca
si cum, dupa tacerea impietrita a batranei, viata si-ar fi reluat cursul. Ea
are parul acoperit cu un ulei gros, stralucitor si roscat in bataia
soarelui, iar pe cap un fel de naframa din matase. Are bijuterii grele din
argint si din bronz, in cap, la gat, la maini si la picioare, are aerul unei
imparatese incremenite in timp. Nici un zambet. Mai curand, de pe fata ei se
desprinde un aer de tristete inteleapta. "Ce vrei sa stii?", zice. Sandeep
traduce in engleza. Mai intai as vrea sa stiu de ce e trista Jagmandra si
apoi sa faca o magie in asa fel incat eu sa pot vedea... viata ei. Jagmandra
isi ridica privirile incet si ma priveste lung. Apoi, in sfarsit zambeste.
Am castigat.
Am stat vreo patru ore in piata, pe bidoane de tabla ruginite, cu femeile
pariah, timp in care cele tinere, dintre care una avea un copil in brate, au
agatat turisti, le-au pictat palmele in toate culorile curcubeului, le-au
ghicit viitorul si le-au spus trecutul. In tot timpul acesta, batrana
Jagmandra le-a supravegheat pe sub naframa, cu priviri de otel, in timp
ce-mi povestea istoria vietii ei. O istorie despre care s-ar putea face un
film sau scrie un roman. Soferul meu a tradus cu lungi pauze pentru
explicatii, pentru ca uneori Jagmandra - al carei nume nu este decat o
porecla - vorbea fara pauze, furata de amintirile timpurilor trecute. Iata,
pe scurt, uriasa poveste pe care am ascultat-o in cele patru ore.

Saracie colorata si vesela

Jagmandra s-a nascut intr-un sat langa Goa, un mare oras pe malul oceanului.
Era in primavara anului 1911. Are aproape o suta de ani in clipa aceasta, in
care povesteste. Era un trib mare acela in care s-a nascut, vreo patruzeci
de familii. Corturile lor erau puse pe malul oceanului, iar mama ei i-a
povestit, cand era fetita, ca in dimineata nasterii sale, s-a sucit vantul.
Adica in loc sa bata dinspre mare, dintr-o data, la rasaritul soarelui, s-a
starnit vantul desertului, iar nisipurile curgeau in mare ca o apa de pe
falezele inalte, camilele lor se pusesera in genunchi, atat de puternic
batea, iar mama ei s-a ridicat in picioare, in bataia vantului, a ridicat
fetita abia nascuta, infasurata in panze purpurii, si a zis asa: "Aria,
fiica a lui Lakshman si nepoata a venerabilului Akilesh, te dedic vantului
desertului, cel care nu poate fi prins si nici inchis, si soarelui care se
naste din ocean. Sa fii alergatoare si libera precum vantul desertului si
stralucitoare ca soarele iesind din mare". Si asa a fost. Pariah nu
pretuiesc nimic mai mult decat libertatea. De aceea ei sunt in afara
castelor si a regulilor, de aceea ei sunt ratacitori precum vantul. Akilesh,
bunicul ei, a fost patriarhul tribului, si tot ceea ce a invatat ea, Aria,
zisa mai tarziu Jagmandra, a fost de la el. "Si magia?" Jagmandra ne
priveste pe sub marea bijuterie care-i impodobeste capul. "Nu exista magie.
Exista lumea, asa cum e ea. Daca stii cum e lumea, atunci poti face cu
puterea orice vrei. O poti pune intr-un obiect, o poti trimite cuiva sau i-o
poti lua. Poti chema norocul sau il poti alunga. Puterea tine lumea, si nu e
nimic pe lume care sa nu fie tinut de putere. Iar oamenii sunt singurele
fiinte, in afara de zei, care sunt din putere pura, care pot face ce vor
ei."
Cand avea 7 ani, Jagmandra invatase deja sa umble cu "puterea" de la bunicul
sau, patriarhul Akilesh al tribului. Stia sa puna puterea in muzica si in
dans, stia sa umble deja cu norocul si sa imblanzeasca animale. Daca ar fi
fost baiat, atunci ar fi devenit patriarh in locul lui Akilesh. Dar o femeie
nu poate deveni patriarh. La 12 ani, era frumoasa. Erau inca la Goa, atunci
cand a vazut-o dansand si cantand un locotenent din armata engleza.
Pe-atunci, englezii erau stapanii Indiei. A dansat impreuna cu doua dintre
surorile ei pentru englezi, acompaniata de maica-sa si de un batran din
tribul lor. Atunci a inceput totul. "Nu aveam voie sa folosesc puterea
atunci cand dansam pentru straini. Dar n-am putut rezista." Erau sute de
barbati acolo care o priveau, ea era doar o fetita de 12 ani. Doar ca...
Atunci cand au terminat de dansat, englezii erau vrajiti. Mama ei era
intunecata, la fel si batranul muzicant. Au strans foarte multi bani, dar
viata ei se schimbase deja pentru totdeauna. Folosise puterea. Cand au ajuns
in sat, au judecat-o. Ultimul cuvant l-a avut bunicul ei, Akilesh,
patriarhul. Ar fi putut s-o condamne sa ramana pentru totdeauna "legata de
camile", adica sa nu mai poata parasi comunitatea nicicand. Numai ca bunicul
ei a eliberat-o, amintindu-le ca la nastere a fost dedicata vantului si
soarelui, ca s-a nascut libera si stralucitoare. Asta a fost tot. La 14 ani,
dansa pentru guvernatorul englez si era faimoasa pe toata coasta de est a
continentului. Locuia intr-un palat demn de un maharajah si era tratata ca o
regina. Intr-o buna zi, la poarta palatului au venit doua dintre batranele
tribului si i-au spus ca trebuie sa se hotarasca. Dupa 15 ani tribul pleca.
Strangeau corturile. Putea sa ramana sau sa plece cu ei mai departe. A ales
sa ramana. S-a dus acolo, pe faleza pe care se nascuse, si-a imbratisat
parintii si pe batranul Akilesh, patriarhul. Pe el stia ca nu o sa-l revada
niciodata. A privit caravana cum se pierdea la orizont.
Suntem in mijlocul multimii, al tarabelor din piata, al vacilor care circula
pretutindeni, in mijlocul unei imense agitatii colorate si, totusi, uneori,
pare ca nu mai exista nimic, in afara povestii acestei batrane. Apoi ea
priveste diagonal spre una dintre fete, imbracata in violet si machiata in
violet: "Shanti!", zice ea, "adu ceaiuri!". Il privesc pe Sandeep, soferul,
si el imi face un semn din priviri. Da, ea este fata care i-a luat mintile
belgianului Antoine. Jagmandrei nu-i scapa nimic. Nici schimbul nostru de
priviri. Ma intreaba daca-mi place Shanti. Eu ii spun ca are privirile
precum sabiile.
Jagmandra - aproape 100 de ani ...

Ea da din cap. Imi ia mana, imi priveste palma, apoi ma priveste direct in
ochi si zambeste larg. "Jagmandra", zic, "ai fost vreodata maritata?"
Sandeep aproape ca refuza sa traduca aceasta intrebare. Dar in clipa in care
o face, batrana aceasta pare pur si simplu ca aluneca printr-un tunel al
timpului, parasind piata si nebunia acestui loc, nemaivazand- o pe Shanti,
care vine cu ceaiurile, prabusindu-se in propria ei poveste. Da, da, a fost
maritata de multe ori, dar o singura data a fost cu adevarat... maritata, o
singura data a fost cat pe ce sa aleaga maritisul in locul puterii. "Puterea
si maritisul sunt ca focul si apa. Cum nu incap doua sabii intr-o teaca, asa
nu incape puterea femeii si puterea barbatului intr-o singura viata." Globul
povestii ne inchide din nou inlauntrul sau. Avea vreo 18 ani atunci si el
era un englez, un ofiter din Royal Navy. Era razboi atunci. El venea uneori
s-o vada cand dansa si stia ca este acolo. Ii simtea privirile, desi nu-l
vedea in multime. A stiut ca va trebui sa aleaga din nou, la fel ca atunci
cand plecase tribul. Cu el nu-si folosise puterea niciodata. Era puterea
inimii lui aceea care... O plimba cu masina pe malul oceanului. Ii daruia
lucruri. Uneori el disparea pe vaporul lui de razboi cu saptamanile, cu
lunile. Ea stia ca se va intoarce si el se intorcea. A durat sase ani. Cand
s-a terminat razboiul, a venit clipa. Ea avea 24 de ani, el, 31. Voia s-o ia
cu el peste mari, in tara aceea trista numita Anglia, sa traiasca acolo
pentru totdeauna. I-a spus "vino maine". S-a dus in desert, pe malul
oceanului, acolo unde se nascuse. Nu mai era nimic. Desertul stersese orice
urma a tribului ei. S-a asezat pe nisip, cu fata spre mare, atunci cand
soarele apunea in spatele ei. A chemat puterea si a vazut viitorul. S-a
vazut pe sine, incarcata cu bijuterii scumpe, dar nu din argint, ci din aur,
plangand in fata unui castel. Era desculta si sub talpile sale era o iarba
asa cum nu mai vazuse niciodata, scurta, deasa, uda si rece. Era ceata. Prin
ferestrele castelului se vedea o petrecere uriasa, cu muzica si cu femei
elegante, cu pielea alba. Ea era singura, parasita si trista, rochia ei era
alba-alba, iar fata ei era neagra ca taciunele. Albul este culoarea mortii.
Cineva o privea. S-a intors si l-a vazut pe Nicholas, asa il chema pe
ofiterul ei cel chipes, la balcon, privind-o, iar fata i se schimba
incontinuu. A stiut ca daca va pleca acolo, ea si Nicholas vor muri amandoi.
Era un viitor inchis. Si atunci a cautat disperata un alt viitor in care ar
fi putut ramane cu el. Nu exista alt viitor. Se vedea mereu pe ea, singura
in desert, barbatii ei erau doar niste umbre. Era doar ea si puterea ei.
Pana dimineata a inteles. Cand a rasarit soarele din mare stia deja ca
Nicholas va pleca fara ea, pentru totdeauna, in insula lui cetoasa. A facut
un contur din nisip. L-a facut pe el. Apoi a chemat vantul desertului si
vantul a spulberat conturul acelui om, peste mare. Nu l-a mai vazut
niciodata in carne si oase. Doar in vise. Asa a stiut atunci cand s-a
insurat, cand a avut copii, cand a ajuns un mare om in parlamentul
englezilor si cand a murit. Si el a stiut intotdeauna cand ea l-a ajutat cu
puterea ei, atunci cand i-a fost greu. In noaptea cand a murit Nicholas ea
l-a insotit. Atunci a vazut cum arata zapada.
Corturi in desert

Jagmandra nu mi-a cerut nici un ban, spre uimirea soferului Sandeep, care nu
mai vazuse asa ceva niciodata, o pariah care sa nu ceara bani dupa ce si-a
pierdut patru ore cu mine, ba mai mult, sa ne cumpere ceaiuri ca si cum am
fi fost invitatii ei acolo, in mijlocul pietei si al multimii. In tot timpul
in care am fost acolo, imprejurul nostru s-au perindat tot felul de oameni,
mai ales straini, occidentali, carora fetele Jagmandrei le-au pictat
palmele, pieptul, uneori fruntea, carora le-au ghicit viitorul si le-au spus
lucruri despre trecutul lor. Unora le-au spus despre bolile lor sau despre
primejdiile care ii ameninta pe copiii lor. Sa spunem ca aceste femei au un
dar, o putere de a patrunde in gandurile si destinele oamenilor. Un fel de
viziune diferita de a noastra, care se datoreaza unui singur lucru, dupa
spusele Jagmandrei: ele cred ca pot face asta, si atunci o fac. Aceasta este
puterea. Una dintre fete a tinut mana soferului meu Sandeep si i-a descris
cu lux de amanunte pe sotia si copiii lui, pe fratele lui, a descris casa in
care locuia, si pe masura ce vorbea, lui Sandeep i se lungea fata. I-a spus
despre el lucruri pe care credea ca le stie doar el. Apoi i-a spus ca daca
va continua sa il invidieze pe fratele lui mai mare si daca se va mai uita
dupa femeia acestuia, se va imbolnavi de ficat si va muri. Dupa acest
episod, Sandeep nu a mai valorat mare lucru ca traducator. Din fericire,
aflasem aproape tot ce puteam sa aflu despre Jagmandra si despre fetele
pariah.
Intr-un fel anume, viata Jagmandrei s-a sfarsit la 24 de ani, atunci cand
l-a parasit pe iubitul ei englez. De atunci, au trecut mai bine de 70 de
ani. Ea a continuat sa danseze si sa-si foloseasca puterea in marile orase
ale Indiei. A cunoscut oameni importanti, maharajahi si ambasadori, iar
faima ei de vindecatoare si de clarvazatoare ajunsese enorma. Vedea
sufletele oamenilor si le spunea viitorul. Nu a avut niciodata copii, pentru
ca nu a vrut acest lucru. Cu 25 de ani in urma, intr-o noapte cu stele, era
undeva, langa Auli. Este acolo un munte urias, sfant, care se numeste Nanda
Devi. Un munte de aproape 8 mii de metri, care seamana cu dintele unui
crocodil. Lucra cu puterea in noaptea aceea, si dintr-o data a stiut ca
trebuie sa plece sa-si regaseasca tribul. A stiut exact unde se afla, la
distanta de 2000 de km, in cealalta parte a Indiei. L-a vazut pe fratele ei,
foarte batran, ajuns patriarhul tribului, cu zeci de ani in urma, chemand-o.
A traversat India in 6 saptamani si i-a gasit. S-a intors acasa. Avea 72 de
ani. Aici, la Pushkar, la marginea desertului Rajahstan, sunt doar de 8 ani.
Mai are de facut o singura calatorie, care o va duce pana sub muntii cei
mari, din nord. Acolo va muri. Cand mi-a spus acest lucru, zambea.
Doua fete-femei. In India, nuntile se fac repede

Atunci cand si-a regasit familia, dupa 50 de ani de viata, Jagmandra era o
femeie bogata. Este si acum intr-un fel, chiar daca tot ceea ce are revine
tribului. Undeva, langa Benagaluru, are case si pamanturi care sunt
proprietatea ei. Stie ca tribul nu se va stabili niciodata acolo. Pariah
sunt oameni liberi, nelegati de nici o proprietate, de nici un pamant, de
nimic. Ei stiu ca toate acestea nu sunt bune decat aici. In lumea aceasta,
ca sa fii liber, ai nevoie de bani.
In cele din urma, am intrebat-o despre Shanti, nepoata ei cea imbracata in
violet, si despre puterile ei. Jagmandra i-a aruncat o privire scurta ca un
pumnal, din care am inteles totul. "Shanti are Puterea, dar nu are inima", a
zis Jagmandra, si din felul in care m-a privit, am stiut ca se refera la
povestea cu belgianul Antoine. Am simtit ca ea stie ca eu stiu, desi nu
pomenisem deloc aceasta poveste. Mi-am dat seama mai tarziu despre o stranie
coincidenta. Shanti avea exact 24 de ani, adica varsta pe care o avusese
Jagmandra in momentul renuntarii la iubitul ei Nicholas, ofiterul englez.
Iar povestea belgianului cu Shanti dura de exact 6 ani. Apoi a spus un lucru
teribil cu care a incheiat totul: "Vor muri amandoi, inainte de moartea
mea".
La despartire, Jagmandra nu a fost de acord sa-i fac o fotografie de
aproape. Se temea sa nu isi piarda Puterea.

Desertul vrajitoarelor - Jagmandra - de Horia Turcanu


Offline
 Profile Send private message E-mail  
 
Display posts from previous:  Sort by  
 Page 1 of 1 [ 1 post ] 

All times are UTC + 2 hours [ DST ]


Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest


You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum

Search for:
Jump to:  
cron
phpBB skin developed by: John Olson
Powered by phpBB © 2000, 2002, 2005, 2007 phpBB Group