It is currently Thu Mar 28, 2024 10:52 pm

All times are UTC + 2 hours [ DST ]




 Page 1 of 1 [ 1 post ] 
Author Message
 Post subject: ISIHASMUL SAU DRUMUL CATRE SINE
PostPosted: Thu Jul 28, 2005 8:20 am 
Admin
User avatar

Joined: Tue Jul 19, 2005 8:15 pm
Posts: 2232
Location: Barlad
ISIHASMUL SAU DRUMUL CÃTRE SINE

Isihasmul este o doctrinã misticã apãrutã la Bizanþ, în cadrul creºtinismului oriental care practica ascetismul ºi extazul în scopul evoluþiei spirituale. Isihaºtii susþin cã pot vedea lumina Divinã prin practicarea extazului tãcerii, nemiºcarea ºi desprinderea totalã de mediu, stabilind astfel un contact direct cu Divinitatea prin Lumina Sa. Isihasmul implicã atât asceza cât ºi armonia cu natura fizicã ºi spiritualã. Un isihast va preþui corpul sãu în aceeaºi mãsurã în care îºi preþuieºte spiritul pentru cã, prin filozofia lui de viaþã, ºtie cã spiritul, aici în aceastã lume, este susþinut de corp ºi cã fãrã o atenþie egalã acordatã trupului ºi spiritului nu se poate evolua.
Isihasmul este o cale spiritualã nouã desprinsã din sânul ortodoxismului creºtin. El prezintã modalitãþi clare prin care omul poate trãi îndumnezeirea (theosis), deºi oficialitãþile ortodoxe cu greu le-au integrat creºtinismului, în timp ce ierarhii catolici resping integrarea oficialã a isihasmului în cadrul creºtinãtãþii.
Mircea Eliade leagã termenul theosis de originea isihasmului ºi constatã cã acesta era practicat de cenobiþii din mãnãstirile de la Muntele Sinai înaintea secolului al VI-lea când se considerã cã a început sã se rãspândeascã în lumea bizantinã. Cãlugãrii repetau fãrã încetare rugãciunea inimii “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieºte-mã” ºi urmãreau în timpul repetãrii sã se interiorizeze, sã mediteze.
Cei mai de seamã isihaºti au fost: Ioan Scãraru, Nichifor din Singurãtate, Grigore Sinaitul, Grigorios Palamas ºi românii Nicodim la Tismana, în sec. al XIV-lea ºi Stareþul Paisie, la Neamþ în sec. al XVIII-lea.
Cu Nichifor din Singurãtate acest curent se înrãdãcineazã în Muntele Athos care, astãzi, constituie Mecca isihasmului. Nichifor aminteºte cã þelul vieþii spirituale este sã se ia cunoºtinþã de tainele “comorii ascunse în inimã”, altfel spus sã uneascã mintea cu inima (“lãcaºul lui Dumnezeu”). Aceastã unire se realizeazã coborând mintea în inimã, prin intermediul respiraþiei. Nichifor este astfel primul, atestat documentar, care îmbinã rugãciunea inimii lui Iisus cu o tehnicã respiratorie. El prezintã aceastã metodã în lucrarea “Despre pãzirea inimii”.
“Tu, deci, ºezând ºi adunându-þi mintea, împinge-o ºi sileºte-o, pe calea nãrilor, pe care intrã aerului în inimã, sã coboare împreunã cu aerul inspirat în inimã. ªi intrând acolo nu-þi vor mai fi fãrã veselie ºi fãrã bucurie cele de dupã aceea .... ªi precum un bãrbat oarecare fiind cãsãtorit la casa sa, când se întoarce nu mai ºtie ce sã facã de bucurie cã s-a învrednicit sã se întâlneascã cu copii ºi cu nevasta, aºa ºi mintea când se întâlneºte cu sufletul se umple de o bucurie ºi o veselie de negrãit .... Dar, ajungând mintea acolo, nu trebuie sã tacã ºi sã stea acolo degeaba. Ci sã aibã ca lucru ºi ca îndeletnicire neîncetatã rugãciunea: “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieºte-mã”. Sã nu mai conteneascã niciodatã din aceasta.”
O personalitate ºi mai importantã a isihasmului practicat la Muntele Athos a fost Grigore Sinaitul care a insistat asupra amintirii de Dumnezeu (“Sã-þi aduci aminte de Domnul Dumnezeul tãu în toatã vremea” Deuteronomul. 8:18), pentru ca omul sã ia cunoºtinþã de graþia primitã în momentul botezului, de care ulterior nu-ºi mai aminteºte. El prefera singurãtatea pustniciei deoarece nu mai avea încredere în rugãciunea liturgicã, i se pãrea prea exterioarã pentru a declanºa amintirea de Dumnezeu. El atrãgea totodatã atenþia asupra pericolelor viziunilor suscitate de imaginaþie. Dupã el Isihasmul a luat un avânt considerabil, mulþi dintre aceºtia fiind canonizaþi de biserica ortodoxã ca sfinþi.
“Esenþa divinã incognoscibilã, dacã nu posedã o proprietate distinctã de sine însãºi, va fi cu totul inexplicabilã, nu va fi decât o vedenie a spiritului” spune Varlaam, un isihast contemporan cu Grigore Sinaitul, care a lansat doctrina energiilor acceptatã de sinoadele bizantine din 1341, 1347 ºi 1351. Aceste doctrine susþineau ºi motivau convingerea autorului cã esenþa este cauza energiilor: “fiecare dintre energii înseamnã cu adevãrat o proprietate divinã distinctã pentru cã toate sunt actele aceluiaºi (unic) Dumnezeu viu”.
Triumful isihasmului a însemnat o înnoire a vieþii sacramentare ºi determinat regenerarea unor instituþii bisericeºti. Isihasmul s-a rãspândit foarte repede în toate þãrile Europei de Rãsãrit, pânã în Rusia la Novgorod.
În toate locurile amintite isihasmul are o tradiþie bine formatã ºi întreþinutã de personalitãþi care susþin aceastã cale spiritualã cu exemplul lor autentic.
Isihasmul prezintã rugãciunea într-un mod mult mai amplu decât celelalte curente spirituale. Tehnicile respiratorii ºi controlul minþii se alãturã anumitor exerciþii corporale care amintesc de posturile yoga ce conferã aceleaºi efecte. Similitudinea este pentru noi, oamenii obiºnuiþi, foarte obscurã. În ce mod s-a realizat fuziunea acestor tehnici în sânul unei religii destul de durã, cu celelalte cãi spirituale? Un rãspuns plauzibil este greu de dat fãrã dovezi clare, de aceea explorarea istoricã a isihasmului se opreºte aici.
La Muntele Athos curioºii sunt priviþi cu foarte multã reþinere, indiferent de confesiunile lor religioase. Jean-Yves Leloup prezintã în lucrarea sa “Scrieri asupra isihasmului” exemplul unui filosof care împins de dorinþa de a afla mai multe despre rugãciunea inimii ºi ascultarea isihastã porneºte spre acest minunat loc de pelerinaj ºi parcurge acolo, ajutat de Pãrintele Serafim, anumite etape care-i vor schimba viaþa ºi optica viziunilor sale.
«Atunci când tânãrul filosof a ajuns la Muntele Athos, el citise deja multe tratate despre spiritualitatea ortodoxã ºi cunoºtea bine “Mica filocalie a rugãciunii inimii” ºi “Povestirile pelerinului rus” ºi deºi fusese încântat de toate acestea, încã nu era convins de veridicitatea lor. O liturghie emoþionantã la care a asistat i-a inspirat dorinþa de a petrece câteva zile pe Muntele Athos, cu ocazia unei vacanþe în Grecia, pentru a afla mai multe din tainele isihasmului.
Pãrintele Serafim, un anahoret isihast, avea o reputaþie bizarã în rândul cãlugãrilor din anturajul sãu. Unii spuneau despre el cã leviteazã spontan, iar alþii susþineau cã obiºnuia sã þipe. Ceilalþi îl considera un þãran incult, care face crize de isterie, dar cu toate acestea mulþi oameni îl venerau ca pe un adevãrat stareþ inspirat de Duhul Sfânt, care era capabil sã dea sfaturi înþelepte. El era în stare sã citeascã precum într-o carte deschisã în sufletele oamenilor care veneau în prejma sa.
Cei care ajungeau la poarta schitului unde locuia, aveau neplãcuta surprizã de a fi analizaþi pânã în adâncul sufletului, într-o maniera indecentã de cãtre Pãrintele Serafim. Timp de cinci minute, care pentru unii pãreau interminabile, acesta îi examina cu o atenþie pãtrunzãtoare, din cap pânã-n picioare, fãrã a le adresa nici un cuvânt. Cei care rezistau calmi acestui examen puteau, în final, sã asculte rezultatul radiografiei sale spirituale: “În dumneavoastrã, dupã cum am putut sã-mi dau seama, El nu a coborât mai jos de bãrbie”. “De dumneavoastrã ce sã mai vorbim, El nici mãcar nu a intrat”, “O! Ce minune! În dumneavoastrã vãd cã el deja a coborât pânã la genunchi!”. În toate aceste situaþii, Pãrintele Serafim vorbea despre Duhul Sfânt ºi despre cât de mult a coborât în omul din faþa sa.
Când tânãrul filosof i-a cerut Pãrintelui Serafim sã-i vorbeascã despre taina rugãciunii inimii ºi despre ascultarea interioarã isihastã, aproape cã a început sã þipe. Nu s-a lãsat descurajat de aceastã situaþie. La insistenþele sale ulterioare, Pãrintele Serafim s-a calmat ºi i-a spus: “Înainte de a vorbi cu tine despre taina rugãciunii inimii trebuie mai întâi sã meditezi ca un munte” ºi i-a arãtat un pisc înalt din apropiere. “Întreabã-l pe el cum se roagã, apoi vino la mine”.

A MEDITA CA UN MUNTE
Astfel începe pentru tânãrul filozof iniþierea în tehnica ascultãrii isihaste. Înþelesese cã Pãrintele Serafim îi recomandase o cât mai bunã stabilitate, însã nu spiritual, ci fizic: cum sã te aºezi cât mai stabil.
A sta precum un munte înseamnã sã “creºti în greutate”, sã te afunzi în pãmânt. În primele zile îi venea foarte greu sã stea mult timp complet nemiºcat, ca o piatrã, cu picioarele încruciºate ºi cu bazinul puþin mai sus decât genunchii. Într-o dimineaþã, în timp ce practica, a înþeles ce înseamnã sã meditezi întocmai ca un munte, apoi dintr-odatã ºi-a simþit întreaga greutate. Era imobil de parcã prinsese rãdãcini în pãmânt. Noþiunea timpului avea pentru el, acum, valenþe noi, intuind cã în realitate, munþii au un alt timp. Acum înþelegea cã a medita ca un munte înseamnã sã intri în meditaþie cu convingerea cã ai atât în faþã cât ºi în spate, dar mai ales în interior, o eternitate.
Înainte de a se construi o bisericã se alegea întotdeauna o piatrã pe care Dumnezeu urma sã-ºi construiascã Propria Lui Bisericã, asemenea tânãrului filozof, care oferise Divinitãþii piatra pe care urma sã se construiascã un templu - sufletul sãu.
A petrecut, în felul acesta, câteva sãptãmâni în care s-a transformat foarte mult. Cel mai greu îi venea sã lase orele sã treacã fãrã sã facã nimic. Înþelegea cã trebuia sã înveþe sã existe, fãrã nici un scop fãrã nici un motiv, fie el cât de mic. Muntele te învaþã cã el cu adevãrat existã... Aceasta este în realitate meditaþia lui.
În fiecare zi Pãrintele Serafim îl vizita ºi împãrþea cu el câteva roºii ºi câteva mãsline. În ciuda acestora fiecare zi i se pãrea din ce în ce mai grea, deºi devenea din ce în ce mai liniºtit. Muntele din faþa sa parcã îi intrase în sânge. Timpul îl vedea altfel; intuia anotimpurile ce fuseserã mai demult ºi acestea se derulau în faþa sa într-o clipã, iar el rãmânea tãcut ºi liniºtit ca un sol; se simþea cu toatã fiinþa un teren fertil care aºteaptã sã fie cultivat.
Meditând ca un munte vedea cum ritmul gândurilor sale se modifica. Învaþã sã vadã fãrã sã judece, ºi chiar putea sã contemple la fel cum muntele le dãruieºte tuturor celor care-l colindã, dreptul la existenþã.
Într-o zi niºte pelerini l-au confundat cu un cãlugãr, ºi vãzându-l atât de liniºtit i-au cerut binecuvântarea, el însã a rãmas nemiºcat ca o rocã. Aflând toate acestea Pãrintele Serafim a venit în mare grabã ºi a început sã-l loveascã pe tot corpul. Tânãrul nostru a rãmas nemiºcat la ploaia de lovituri; într-un târziu a începu sã geamã. “Aha, am crezut cã ai devenit o piatrã de pe drum. Meditaþia isihastã înseamnã stabilitate, neclintire, dar ea nu trebuie sã te transforme într-un buºtean uscat, ci într-o fiinþã simþitoare, vie”. El îl luã apoi pe tânãr de un braþ ºi-l conduse în grãdinã, unde printre buruieni se puteau zãri niºte flori. “De acum înainte nu trebuie sã meditezi ca un munte. Învaþã sã meditezi ca un mac roºu, dar sã nu uiþi ce te-a învãþat muntele...”.

A MEDITA CA UN MAC ROªU
Din acea zi tânãrul învãþã sã înfloreascã. Meditaþia înseamnã înainte de toate o poziþie stabilã, ceea ce învãþase de la munte, dar ea însemna ºi o orientare nouã pentru el, pe care urma sã o înveþe de la mac: sã se roteascã ciclic spre soare de la întuneric spre luminã.
Aceastã orientarea cãtre bine, frumos, luminã, adevãr îl fãcea sã roºeascã precum un mac. Era ca ºi cum Lumina Divinã era lumina unei priviri deschise, însoþitã de un surâs care aºtepta de la el un anumit parfum. A mai învãþat cã pentru a se putea orienta mai bine, macul avea întotdeauna tija dreaptã; de aceea ºi el a început sã-ºi îndrepte coloana vertebralã. La început nu înþelegea acest lucru pentru cã citise în Filocalia despre coloana vertebralã a cãlugãrului care trebuie sã fie uºor curbatã, chiar ºi cu preþul unui efort dureros, pentru ca privirea sã poate fi orientatã uºor spre inimã. Pentru a se lãmuri îi ceru sfatul Pãrintelui Serafim care-i spuse: “Acest sfat era valabil mai demult, pentru voinicii de altãdatã. Ei erau prea plini de energie ºi trebuia uneori sã li se reaminteascã de smerenie ºi de nimicnicia condiþiei umane. Dacã ei se înclinau puþin în timpul meditaþiei nu li se putea întâmpla nimic rãu. Tu trebuie sã stai drept ºi sã priveºti cãtre Lumina Divinã. Astfel dacã vei fi atent la mac vei observa nu numai verticalitatea tijei sale, dar ºi supleþea care-l face sã se încline uºor în faþa vântului. Tu trebuie sã înþelegi cã învãþãtura macului constã atât în fragilitatea, cât ºi în efemeritatea sa. Tot astfel, tânãrul care eºti trebuie sã înveþe nu doar sã înfloreascã, ci sã se ºi veºtejeascã.”
Gândindu-se la spusele Pãrintelui, tânãrul filosof înþelese mai bine cuvintele profetului: “orice corp de carne este pentru Dumnezeu precum iarba, iar delicateþea sa este precum cea a florilor de câmp, cãci pânã la urmã va veni vremea când iarba se usucã, florile se ofilesc, atunci când vântul Domnului suflã peste ele, dar cuvântul lui Dumnezeu rãmâne etern ...“ (Isaia). Muntele îi dãruise simþul eternitãþii, iar macul l-a învãþat fragilitatea lucrurilor efemere în faþa timpului. Sã meditezi ca un mac înseamnã sã înfloreºti complet atunci când îþi este dat sã înfloreºti, sã iubeºti atunci când îºi este dat sã iubeºti fãrã a aºtepta niciodatã nimic în schimb. De ce înfloresc oare macii ºi pentru cine?
Tânãrul învãþase sã mediteze profund fãrã sã aibã un scop anume sau un profit. El a realizat cã trebuie sã mediteze din simpla bucurie de a exista, de a iubi lumina eternã a lui Dumnezeu. “Iubirea este propria lui recompensã”, spune Sf. Bernard.
“Muntele este cel care mediteazã în mac, gândea tânãrul. Întregul univers mediteazã acum în mine. Acest gând era prea mult pentru el de aceea Pãrintele Serafim i-a întins din nou o mânã de ajutor conducându-l într-un mic golfuleþ, la malul mãrii, spunându-i: “Înceteazã sã mai rumegi ca o vacã frãgezimea unui mac, acum îþi trebuie o inimã marinã. Învaþã sã meditezi ca oceanul”.

A MEDITA CA OCEANUL
Tânãrul s-a apropiat, cu noua stare pe care o avea, de mare. Gândind retrospectiv ºi-a dat seama cã avea acum o poziþie stabilã ºi coloana dreaptã. Oare ce-i mai lipsea? Ce putea sã-l înveþe pe el clipocitul valurilor? Curând a sesizat cã vântul se intensificã, fluxul ºi refluxul mãrii au devenit mai puternice, iar acestea au trezit în el dorul de ocean. Înþelegea cã nu este întâmplãtor sfatul bãtrânului sã mediteze ca oceanul ºi nu cu marea. De unde o fi ºtiut acesta de lungile ore pe care le petrecuse în partea de nord a Atlanticului, învãluit de noapte, când învãþase sã-ºi acordeze respiraþia dupã ritmul valurilor? Inspir, expir... apoi sunt inspirat de Dumnezeu, sunt expirat de Dumnezeu. Se lãsa complet purtat de suflu ca ºi cum ar fi purtat de valuri. El reluã apoi aceste exerciþii, însã de data aceasta în prezent! Înainte se dizolva precum o picãturã în mare, acum picãtura ºi îºi pãstra întru totul forma, conºtiinþa de sine. Observând transformãrile se întreba: “Sã fie oare din cauza posturii cu coloana dreaptã sau din cauza înrãdãcinãrii?” Acum nu mai era purtat de ritmul aprofundat al respiraþiei sale, ci reuºea tot timpul sã-ºi pãstreze neafectatã identitatea respiraþiei. Era în acelaºi timp picãtura separatã de ocean, dar ºi picãtura care se pierdea în nesfârºirea lui. A învãþat cât de importantã este respiraþia profundã ºi naturalã, în care firescul inspiraþiei nu se diferã în nici un fel de firescul expiraþiei. A mai învãþat cã, deºi valurile oceanului erau nenumãrate la suprafaþã, fundul acestuia rãmânea în permanenþã liniºtit. La puþin dupã aceastã constatare a observat cã deºi gândurile vin ºi pleacã, în profunzimile fiinþei sale el rãmânea mereu imobil.
Cu timpul tânãrul aprofunda meditaþia pierzându-se în identitatea cu adâncul nemiºcat al oceanului. κi amintea cu emoþie versurile poetului care-i marcase adolescenþa: “existenþa este precum o mare tulburatã în valuri. Din ea, oamenii cei obiºnuiþi nu percep decât valurile. Priveºte cum din profunzimile mãrii þâºnesc clipã de clipã la suprafaþã nenumãrate valuri, în timp ce ea rãmâne ascunsã dincolo de ele”.
Acum marea nu-i mai pãrea a fi atât de ascunsã. Oare, se întreba el, la baza respiraþiei nu stã acea Ruah, sau preuma sau mai simplu respiraþia lui Dumnezeu?
“Cel care ascultã cu multã atenþie respiraþia, îi spuse Pãrintele Serafim, nu este departe de Dumnezeu. Ascultã cu multã atenþie sfârºitul expiraþiei. Ascultã cu multã atenþie începutul inspiraþiei”. Meditând la sfaturile Pãrintelui Serafim, tânãrul înþelese cã existã momente misterioase legate de început ºi sfârºit, o liniºte mult mai profundã decât fluxul ºi refluxul, ceva ce semãna cu Oceanul.

A MEDITA CA O PASARE
“Poziþia stabilã, atitudinea orientatã cãtre Dumnezeu ºi respiraþia profundã asemenea oceanului, nu formeazã încã meditaþia isihastã, îi spuse într-o zi Pãrintele Serafim, tânãrului, trebuie sã înveþi sã meditezi ca o pasãre”. ªi luându-l de mânã îl duse spre o chilie deasupra cãreia îºi fãcuserã cuib douã turturele. Ciripitul lor zglobiu începu prin a-l bucura pe tânãr, dar sfârºi prin a-l enerva. I se pãrea cã îºi alegeau cu premeditare momentele când el vroia sã doarmã pentru a-ºi ciripi cele mai dulci ºoapte de iubire. Bulversat îl întrebã pe cãlugãr ce vrea sã însemne toate acestea ºi cât va dura aceastã comedie. Muntele, macul ºi oceanul mai treacã meargã, dar acum sã i se prezinte aceste pãsãri gãlãgioase drept maestru de meditaþii, este prea de tot!
Pãrintele Serafim îi explicã atunci cã în Vechiul Testament, cuvântul care exprimã starea de meditaþie are rãdãcina “haga” care în traducere înseamnã “a murmura în ºoaptã”. Acest termen are echivalentul grecesc în cuvintele melete-meletan, iar meditare-meditatio ar reprezenta traducerea acestor termeni în limba latinã. Rãdãcina cuvântului originar desemna strigãtele animalelor, spre exemplu rãgetul leului (Isaia, 31:4) ciripitul rândunicii ºi gânguritul porumbelului (Isaia, 38:14), precum ºi mormãitul urºilor.
“Dupã cum vezi aici ne lipsesc urºii. Iatã de ce te-am adus lângã aceste turturele. Învãþãtura lor este pentru tine oricum aceeaºi. Trebuie sã meditezi ºi cu gâtul, folosindu-l nu doar pentru respiraþie, ci ºi pentru a murmura în ºoaptã numele lui Dumnezeu zi de zi. Atunci când eºti fericit tu îngâni chiar fãrã sã-þi dai seama un cântecel, sau câteva cuvinte fãrã semnificaþie care face sã-þi vibreze întreaga fiinþã într-o bucurie extraordinarã. Meditaþia înseamnã sã laºi sã rãsune în tine ciripitul acestor turturele, înseamnã sã laºi sã urce în tine ºi sã debordeze cântecul ce se naºte în inimã la fel cum ai lãsa sã te cuprindã parfumul unei flori. Meditaþia înseamnã sã respiri lãuntric, fãrã sunete exterioare. Repetã cuvintele care au umplut de bucurie inimile cãlugãrilor de la acest Munte sacru: Kyrie eleison, kyrie eleison” (Doamne, miluieºte). Tânãrul nu era prea încântat pentru cã ºtia de mult semnificaþia acestora, dar Pãrintele Serafim intuind gândurile tânãrului spuse: “Þi-am spus cã nu trebuie sã insiºti asupra semnificaþiilor. Trebuie doar sã fii atent asupra vibraþiilor înãlþãtoare care se trezesc în inima ta la rostirea acestor cuvinte. Armonizeazã apoi cuvintele cu ritmul respiraþiei ºi revino la invocaþie ori de câte ori gândurile sunt prea multe”.
Dupã puþin timp tânãrul se familiarizase cu aceastã rugãciune ºi reuºea sã o rosteascã ºi cu inima nu numai cu buzele. În aceste momente el nu mai cãuta sensul intelectual al cuvintelor, iar repetarea lor îi inducea o liniºte profundã, extaticã ce, pânã atunci, nu-i fusese cunoscutã. Înþelegea apoi atitudinea apostolului Toma când L-a descoperit pe Christos reînviat spunând: “Kyrie eleison, Domnul ºi Dumnezeul meu”. Aceastã invocaþie îl fãcea sã simtã un respect foarte profund faþã de tot ceea ce exista ºi era la rãdãcina acestei existenþe. Pãrintele Serafim îi spuse: “Acum nu eºti departe de a medita precum un om, de aceea trebuie sã meditezi ca Avraam”.

A MEDITA CA AVRAAM
Pânã acum se putea spune cã învãþãtura Pãrintelui Serafim era de ordin natural ºi terapeutic. Cãlugãrii din vechime, dupã cum mãrturiseºte chiar Filon al Alexandriei erau de fapt niºte terapeuþi. Înainte de a conduce omul la adevãrata iluminare, rolul lor era sã vindece natura umanã ºi sã o armonizeze.
Împreunã cu Avraam se intrã într-un tãrâm nou în care ceea ce este în interior se oglindeºte în exterior fãrã reþineri, mistificãri optuze, speculaþii. Se spune adesea cã diferenþa dintre Dumnezeu ºi naturã este ca diferenþa dintre albastrul cerului ºi privirea acestei culori. Avraam nu cãuta albastrul, ci privirea...
Dupã ce învãþase postura cea dreaptã, înrãdãcinarea, orientarea spre Lumina lui Dumnezeu, respiraþia tãcutã a oceanului ºi cântecul interior, tânãrul era acum invitat sã-ºi trezeascã inima. “Învaþã acum cã eºti o fiinþã a lui Dumnezeu” se spune în învãþãtura creºtinã, de aceea omul trebuie sã realizeze cã ceea ce caracterizeazã inima sa este faptul cã ea personalizeazã tot ceea ce atinge cu gândul, cu vorba sau cu fapta.
Pãrintele Serafim îl invitã pe tânãrul filosof sã-ºi aminteascã de episodul cu stejarul din Mamre. Avraam era aºezat la intrarea în cort când, în momentul cel mai cãlduros al zilei au sosit trei strãini, despre care a aflat ulterior cã sunt mesagerii lui Dumnezeu.
A medita ca Avraam înseamnã sã fii un om bun, sã dãruieºti ºi sã nu aºtepþi nimic în schimb, înseamnã sã fii smerit. Aceste atitudini nu-l depãrteazã pe om de tãcerea sa interioarã, ci îl apropie ºi mai multe de ea. A medita ca Avraam înseamnã sã te rogi pentru pãcatele celorlalþi, înseamnã sã fii un mediator între Lumina Divinã care se revarsã, ºi greºelile celorlalþi pe care nu le judeci, doar ceri iertarea lor.
“A medita ca Avraam înseamnã, spunea Pãrintele cu vocea tremurând de emoþie, sã mergi pânã la sacrificiu deplin, fie el ºi de sine”. Stareþul îi aminti tânãrului pasajul din Genezã, în care Avraam urma sã-l sacrifice pe Isaac, propriul fiu. “Totul vine de la Dumnezeu ºi totul îi aparþine, murmurã Serafim. Meditaþia lui Avraam te va conduce la desprinderea de ego-ul tãu ºi de tot ceea ce are el mai scump. Cautã în tine ceea ce este cel mai aproape de suflet. Pentru Avraam acesta este fiul sãu, Isaac. Dacã ºi tu vei fi capabil sã-l dãruieºti pe acela lui Dumnezeu, totul îþi va fi înapoiat la momentul potrivit însutit. Dumnezeu are grijã de copii sãi. Sã meditezi ca Avraam înseamnã sã-þi umpli, tot timpul, inima de prezenþa lui Dumnezeu. Când Avraam a urcat pe munte nu se gândea decât la fiul sãu, când a coborât muntele se gândea numai la Dumnezeu”.

A MEDITA CA IISUS
Pãrintele Serafim apãrea acum din ce în ce mai rar pentru a da sfaturi tânãrului sãu învãþãcel. El simþea însã de la distanþã toate progresele pe care acesta le fãcea. De câteva ori îl surprinsese pe tânãrul sãu discipol cu faþa plinã de lacrimi, meditând precum Avraam ºi rugându-se cu fervoare pentru oameni.
Într-o zi tânãrul îl cãutã special pe Pãrintele Serafim ca sã-l întrebe: “Pãrinte de ce nu mi-ai vorbit niciodatã de Iisus? Care era rugãciunea Lui, forma Lui de meditaþie? În toate liturghiile eu ºtiu cã nu se vorbeºte decât despre El. În rugãciunea inimii, aºa cum o descrie Filocalia, se aminteºte adeseori numele Lui. De ce nu-mi spui nimic despre el?”.
Pãrintele Serafim pãrea foarte tulburat, ca ºi cum tânãrul i-ar fi cerut sã-i dezvãluie cel mai mare secret al inimii sale. Îi mãrturisise apoi cã nu este suficient de smerit pentru a-i putea comunica o asemenea modalitate de meditaþie: “Asta numai Duhul sfânt te poate învãþa. «Toate lucrurile mi-au fost date în mâini de Tatãl meu, ºi nimeni nu ºtie cine este Fiul, afarã de Tatãl, nici cine este Tatãl afarã de Fiul ºi acela cãruia vrea Fiul sã i-l descopere» (Luca10:22). Ajuns aici este necesar sã ºtii cã trebuie sã devii tu însuþi una cu Fiul, pentru a te ruga ºi medita ca Fiul. Evanghelia va începe abia atunci sã fie vie în tine ºi te va învãþa sã te rogi aºa cum trebuie”.
Dar tânãrul insistã sã afle mai mult: “Bine, surâse bãtrânul Serafim. Sã meditezi ca Iisus înseamnã sã recapitulezi, mai întâi, toate formele de meditaþie pe care le-ai învãþat anterior. Iisus a fost, este ºi va fi, Omul Cosmic. El ºtia deci la perfecþiune sã mediteze ca muntele, ca macul, ca oceanul, ca pasãrea ºi desigur ca Avraam. Inima lui nu avea graniþe de aceea El îºi iubea pânã ºi duºmanii ºi cãlãii. Aminteºte-þi cã Iisus a spus: «Iartã-i, Tatã cã nu ºtiu ce fac» atunci când era pe cruce. El îi primea cu dragoste ºi pe cei bolnavi, ºi pe cei pãcãtoºi ºi pe cei paralizaþi, pe prostituate, pe cei care aveau sã-l vândã. Noaptea, el se retrãgea în singurãtatea naturii pentru a se ruga: “Ava”. Aceasta era rugãciunea principalã a lui Iisus, El spunea totul prin acest cuvânt. Fãrã îndoialã trebuie sã rosteºti cu foarte mare credinþã cuvântul “Tatã”, ca sã înþelegi ce înseamnã aceasta. Astãzi relaþiile dintre pãrinþi ºi copii s-au schimbat atât de mult, încât în multe cazuri aproape cã ele nu mai înseamnã nimic, puþini vor înþelege ceea ce vreau sã spun aici. Poate cã acum aceastã imagine nu mai corespunde deloc realitãþilor acestei lumi. Tocmai de aceea am preferat sã nu-þi spun nimic, ca sã nu folosesc nici o imagine ºi sã aºtept ca Harul Duhului Sfânt sã-þi dãruiascã sentimentele ºi înþelegerea pe care o avea Christos, astfel încât acest cuvânt “Ava” sã nu iasã doar din vârful buzelor tale, ci din profunzimea inimii. Abia atunci vei înþelege ce înseamnã rugãciunea ºi meditaþia isihastã.”
Tânãrul discipol a mai rãmas apoi câteva luni pe muntele Athos. Rugãciunea lui Iisus (Ava) îi provoca stãri puternice de extaz: “Nu sunt eu cel ce trãieºte acum, Christos cel veºnic trãieºte în mine” spunea, de asemenea Sf. Pavel. Când era copleºit de aceste stãri, în el apãrea o smerenie foarte profundã în care dorinþa cea mai puternicã era aceea de a interveni pentru ca toþi oamenii sã fie salvaþi din starea în care se aflau, pentru a cunoaºte Adevãrul. El devenea o flacãrã a iubirii, care arde tot timpul ºi nu se stinge niciodatã. Trãia de asemenea sublime viziuni extatice. Unii susþineau cã l-ar fi vãzut mergând deasupra apelor sau rãmânând extaziat ºi imobil la câþiva metri deasupra solului.
La un moment dat Pãrintele Serafim veni la el ºi-i spuse: “Gata! Ajunge! Acum i-aþi lucrurile ºi pleacã”. În felul acesta tânãrul filosof se întoarse acasã.
Revenit în þara sa de origine cunoscuþii sãi îl gãsiserã slãbit. Nu li se pãrea nimic spiritual în barba sa murdarã ºi în aerul sau neglijent. Dar toate acestea ºi multe altele, acum nu-l mai tulburau absolut deloc, având încã vie în suflet învãþãtura Stareþului Serafim.
Când uneori se simþea agitat, nemaigãsind aproape deloc timp ºi pentru el însuºi, renunþa pentru o clipã la tot ºi la toate ºi se ducea pe terasa unei cafenele pentru a medita ca un munte. Când simþea cã se amplificã în el orgoliu, vanitatea, îºi amintea de mac. “Orice floarea se veºtejeºte” îºi spunea el atunci, ºi inima sa se îndrepta din nou spre lumina lui Dumnezeu, cea nepieritoare. Când în alte situaþii tristeþea, mânia, dezgustul îi invadau sufletul, el se retrãgea în singurãtate ºi începea sã respire profund ºi ritmic, precum oceanul. Îl simþea apoi pe Dumnezeu din ce în ce mai mult în sufletul sãu ºi începea sã murmure: “Kyrie eleison”.
Când observa suferinþa, rãutatea ºi neputinþa oamenilor, îºi amintea de meditaþia lui Avraam. Când era calomniat ºi dispreþuit îºi gãsea din nou fericirea ºi echilibrul sufletesc meditând ca Iisus. În exterior era un om ca ºi ceilalþi. Nu urmãrea niciodatã sã aibã aerul unui sfânt. Dupã 7 ani de la reîntoarcerea sa de pe Muntele Athos uitase sã mai practice chiar ºi o datã pe lunã, meditaþia isihastã. Dar cu toate acestea ceea ce nu putea sã uite era iubirea faþã de Dumnezeu, ori unde ar fi mers, clipã de clipã.»

Experienþa acestui tânãr nu este unicã. Fiecare dintre cei care vor încerca sã practice cel puþin una din meditaþiile prezentate mai sus, vor obþine aceleaºi efecte. Ideea de bazã este aceea cã orice arhetip poate deveni o temã pentru meditaþie. Se poate medita asupra luminii pentru a obþine iradiere, strãlucire, asupra energiei dilatãrii, omniprezenþei º.a., importantã fiind mobilitatea obþinutã în urma raportãrii.
Aceastã cale spiritualã urmeazã modelul lui Iisus, care s-a retras în pustiu timp de 40 de zile pentru a se ruga. Tenacitatea cu care aceºti cãlugãri îºi urmeazã idealul ales este impresionantã ºi, desigur, demnã de urmat.
În astrologie aceste tehnici pot fi folosite în funcþie de tranzitul plantelor prin zodiac. Cele mai importante sunt cele ale semnului natal ºi al Ascendentului. Atunci când aceastã planetã parcurge o zodie de pãmânt se poate medita ca muntele, când parcurge zodiile de apã se poate medita ca oceanul, când tranziteazã zodiile de foc se va medita ca macul, iar la tranzitul planetei prin zodiile de aer se va medita ca o pasãre. De asemenea legãturile dintre octave pot ajuta în realizarea meditaþiei isihaste în funcþie de poziþiile lor zodiacale. Urmãriþi tranzitul Lunii prin zodiac, meditând pe elementul zodiei tranzitate. Pe oricare dintre aceste aspecte se poate medita ca Avraam sau ca Iisus.



_________________
Gheorghitã COSER (www.coser.ro)
Image
Offline
 Profile Send private message E-mail  
 
Display posts from previous:  Sort by  
 Page 1 of 1 [ 1 post ] 

All times are UTC + 2 hours [ DST ]


Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 8 guests


You cannot post new topics in this forum
You cannot reply to topics in this forum
You cannot edit your posts in this forum
You cannot delete your posts in this forum

Search for:
Jump to:  
cron
phpBB skin developed by: John Olson
Powered by phpBB © 2000, 2002, 2005, 2007 phpBB Group